Blog

Lasitate si curaj in dragoste: Petrarca si Bruno

(Din Scurt tratat despre iubire, Nemira, februarie 2017)

Există două moduri în care poţi rata în iubire. Primul, cel clasic, sănătos, implică împlinirea amorului, ducerea sa până la un capăt care se dovedeşte prea scurt. “Măcar am încercat” – e consolarea vitalistă a celor care, după ce şi-au măsurat sufletele şi trupurile, au sfârşit obosiţi sau dezgustaţi de celălalt.

laura_e_francesco_petrarca

Al doilea mod de a rata în dragoste e mult mai fecund şi mai interesant sub raport psihologic. Este ratarea nemărturisirii. A păstrării iubirii sub pecetea tainei, fără ca celălalt, alesul, să afle vreodată despre micul altar obsesiv pe care i l-ai ridicat: “Mă cunoşteau vecinii toţi – tu nu m-ai cunoscut”.

Într-un cântec clasic pentru salseros, scris de Paco Cepero şi Francisco Moncada, cauza acestei ratări prin tăcere e indicată cu melancolică obidă: laşitatea!

Esta cobardía de mi amor por ella

hace que la vea igual que a una estrella

tan lejos, tan lejos de la realidad,

que no espero nunca poderla alcanzar.

                                               

Această laşitate a iubirii mele pentru ea

Mă face s-o asemăn cu o stea

Atât de departe de realitate, atât,

Încât niciodată n-o voi putea avea

                                                                        (Francisco Moncada, Esta cobardia)

Esta cobardia. Această laşitate. E suficientă ea pentru a rata o iubire? Nu cumva, precum în pariul lui Pascal, ceea ce ai de câştigat asumându-ţi o mărturisire anxioasă compensează orice spaimă, orice risc? Cum să nu pariezi pe “da”? Cât de adâncă să-ţi fie patologia timidităţii?

În plus, iubirea se construieşte plecând de la mărturisirea sa. E suficientă o singură admitere, o singură declaraţie – cea a îndrăgostitului – pentru ca subiectul să fie plantat, pus la rodit, în gândurile iubitei. Jumătate de drum e parcurs. Cum să refuzi o asemenea sărbătoare a luptei, a fiinţei deschise, a şansei, a jocului viril? Ce descărcare de adrenalină şi viaţă poate fi mai intensă decât acest penalty, această ruletă rusească a declaraţiei de dragoste ? Şi de ce să cenzurezi dreptul celui iubit de a afla despre poezia pe care a stârnit-o în inima ta? Cumva, şi dreptul lui la fericire e suprimat aici: nu ne putem îndrăgosti toţi, tot timpul, uneori obloanele entuziasmului nostru erotic sunt înţepenite şi lumina trebuie să vină din afară. Adică dinspre cel laş.

Esta cobardia.

Totul alunecă spre întuneric în acest univers grăbit – singurul la care avem acces; stelele colapsează în găuri negre, oamenii sfârşesc în pulbere de oase. Ne aşteaptă, fatalmente, tumora, cataracta, agonia. Pregătiţi pentru acest etern final, cu ce drept refuzăm celuilalt mărturisirea unei aprinderi atât de luminoase precum iubirea? E vorba, în fond, despre o sărbătoare a fiinţei lui; faptul că stilistica sa îşi găseşte o reflectare plină de farmec în ochii îndrăgostitului-martor se cere împărtăşit cu acesta, oferindu-i o biruinţă, un triumf al trecerii sale prin lume.

Esta cobardia.

Îndrăgostirea este o taină de dimensiunea celor bisericeşti. O asemenea taină vine cu responsabilităţi: nu o poţi falsifica – cum fac seducătorii de duzină – şi nu o poţi păstra sub tăcere – cum fac laşii. Ea se cere trâmbiţată în orice condiţii, în ciuda oricărei inaccesibilităţi aparente şi oricărei stări civile. E privilegiul celui iubit să refuze – nu al instituţiei amoroase din care face parte.

Esta cobardia.

Ce protejezi, în fond, prin tăcere? Micul tău orgoliu de iubitor refuzat? Este mai demnă o iubire dusă cu capul în jos şi priviri laterale aruncate pe furiş? Sau, poate, fugi de atacul de panică pe care ţi-l va provoca declaraţia de iubire – de tremuratul buzelor, de sufocare, de vertij? Găseşti mai sănătoasă pasiunea mută, tăcută, geloasă – ratarea garantată ?

                                                                        II

Vineri, 6 aprilie 1327. Dimineaţa. Tânărul Francesco Petrarca îşi face de lucru în Biserica Santa Clara din Avignon. A abandonat dreptul şi acum se interesează de teologie, frecventând preoţii de la Santa Clara. O face fără prea mare tragere de inimă – e mai degrabă un literat, un umanist, doar că nu are cum să ştie asta, din simplul motiv că el este cel care va inventa umanismul.

În timp ce meditează, ochii lui Petrarca poposesc pe chipul unei tinere cufundate în rugăciune. În tihna celor câteva minute de reculegere, în obscuritatea răcoroasă a bisericii, junele poet trăieşte o experienţă amoroasă atât de puternică, încât va rămâne îndrăgostit pentru următorii douăzeci şi unu de ani. Femeia care se roagă este Laura di Noves, o tânăra recent căsătorită cu Ugo de Sade, strămoşul viitorului marchiz sexopat. Laura – cea care va grăbi renaşterea literaturii europene graţie extazelor lirice ale lui Petrarca:

Ani douăzeci şi unu-am ars în chinul
Amorului, visând o zi mai bună;
Madona, cu-a mea inimă-mpreună,
Alţi zece ani e-n cer, şi-mi plâng destinul.

Condamnă-mi viaţa, care-a fost să-mi fie
Fără virtuţi şi de greşale plină;
Dar clipele ce-or fi să-mi aparţină,
Mărite Doamne, dărui-le-oi ţie.

De anii-n van pierduţi ce rău îmi pare!
O, de i-aş fi trăit cu chibzuinţă,
În pace, şi de chin în depărtare!

Tu, Doamne, cu suprema ta voinţă
Pogoară-te spre mine-ntru salvare,
Că-mi ştiu greşeala şi nu-mi dau iertare.

Douăzeci şi unu de ani – o viaţă de om – petrecuţi de Petrarca iubind-o pe Laura. Nu între alte altele, nu ocazional – ci fanatic, exclusiv, făcând din meditaţia erotică asupra Laurei axa gândurilor sale; într-o patologie obsesivă care-l epuiza şi exaspera pe poet însuşi:

Am obosit atâta gândind cum gândul meu
Nu obosi să-ţi fie doar ţie închinat.
Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat,
Să scap de apăsarea oftatului meu greu?

Cum- lăudându-ţi chipul şi zâmbetul anume,
Şi buclele, şi ochii la cari mă tot gândesc-
Nu-mi osteneşte graiul, nici vorbe nu-mi lipsesc,
Că pot o zi şi-o noapte să te mai strig pe nume?

Cum paşii mei au încă puterea să-nsoţească
Mereu şi-oriunde urma şi umbra-ţi îngerească,
Pierzînd zădarnic viaţa spre-a inimii ruină?

Şi dacă stric  atâta hîrtie şi cerneală
Scriind de tine; dacă într-asta-i vreo greşeală,
De vină e Amor, nu arta mea-i de vină!

Ce ironie mai mare decât aceasta: marea dragoste a lui Petrarca, cunoscută tuturor, obiect de studiu pentru filologi şi psihologi, despre care cititorul tocmai parcurge un eseu la şapte secole distanţă – ei bine, această iubire nu a fost cunoscută de Laura însăşi. Pentru că Petrarca, uriaşul Petrarca, Magnus poeta et historicus, a fost un laş. Esta cobardia. Poetul a ales tăcerea şi anxietatea, arătându-se gureş şi dezlănţuit doar în sonete. Incapabil să smulgă dragostea imediată, el şi-a montat un univers emoţional paralel, în care juisarea venea din violenţa plăcerii-durere:

De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie?
Şi de-i iubire, spune-mi ce lucru e şi nu-i?
E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui?
E bun? De ce m-apasă şi vrea să mă sfâşie?

Când singur caut chinul, la ce mai plâng cu foc?
Şi de nu-l vreau, la ce bun mă jălui în tăcere?
O, moartea mea cea vie, bolnava mea plăcere,
Cum poţi să-mi fii stăpână, cînd n-o doresc de loc?

Şi de-o doresc, nedrepte mi-s chinurile toate…
Şi-aşa, bătut de vânturi potrivnice, pe mare,
Mă leagănă o luntre, fără lopeţi, uşoară.

Şi-n luntre nu duc gînduri senine, duc păcate,
Că nu mai ştiu eu singur ce vreau şi ce mă doare-
Şi ard în miezul iernii şi tremur când e vară.

Să ai la dispoziţie energia – aproape fizică, nucleară – a unei iubiri obsesive întinse pe douăzeci şi unu de ani – şi să o consumi într-o simplă capodoperă poetică – ce irosire! Să fii mânat de o asemenea nebunie divină şi să nu-ţi spui, precum Hannibal, “Ori găsim un drum, ori facem unul!”, luându-te la trântă cu Alpii, cu Ugo de Sade, cu papa însuşi – câtă complacență, cât partialism, cât egoism…

Laşitatea lui Petrarca a făcut bine Europei: singurătatea poetului a produs 317 sonete care se pot oricând măsura cu cele ale lui Shakespeare, pe care le-au şi influenţat. Preţul acestui triumf  literar a fost ratarea unei iubiri care, măcar la o primă măsurare, ar fi putut fi “mare”; un drept refuzat Laurei de laşul (esta cobardia!) şi fanaticul său admirator. Atunci când – cu ganglionii umflaţi, sângerii, purulenţi – Laura a murit, puţin glorios, de ciumă, ea ar fi schimbat probabil, cu luciditatea și curajul blând al femeilor, toate cele 317 sonete pentru o iubire vie, care atinge, adulmecă, strânge în brațe.

Și care are curaj.

                                                                        II

Cât de supărat a fost Giordano Bruno pe Petrarca! Cum l-a mai înfierat! Cu cât dezgust s-a delimitat el de primul dintre umanişti…

Nu pentru laşitatea lui – în niciun caz! Ci pentru că s-a irosit în cea mai ignobilă dintre preocupările spiritului: contemplarea unei femei. Iubirea: o pierdere de timp; poezia erotică – o formă tâmpă de a-ţi consuma virilitatea.

giordano-bruno-iii

Femeia, explică Bruno savant, anticipându-i la literă pe Nietzsche sau Cioran, se cere utilizată “natural”; el însuşi – să nu cumva să-l suspectăm de neputinţă! – s-a înfruptat cu nesaţ, fără oprelişti morale, din nenumărate farmece “de slujnicuţă”. Dar de aici şi până la a idealiza femeia cu armele intelectului e o cale lungă, inacceptabilă. Sonetele lui Petrarca sunt, pe scurt, o ruşine. Simptomul unei boli sexuale şi al unui retard:

“Iată scris pe hârtie, adunat în volume, pus dinaintea ochilor şi murmurat la ureche un zgomot, un zbierat, un zumzăit de vorbe în doi peri, de întâmplări, de calambururi cu subînţeles, de epistole, de sonete, de epigrame, de cărţi, de dosare prolixe, de mari năduşeli, de vieţi consumate, cu scrâşnete care asurzesc astrele, lamentaţii care fac să răsune cavernele din infern, dureri care stupefiază sufletele celor în viaţă, suspine care-i fac să leşine pe zeii milostivi, toate de dragul acestor ochi, al acestor urechi, al acestui roşu, al acestei limbi, al acestui dinte, al acestui păr, al acestei rochii, al acestui mantou, al acestui pantofior” (Giordano Bruno, Pasiunile eroice).

Nu! – se revoltă Bruno. Adevărul care se ascunde în spatele iluziei mantoului şi pantofiorului este chipul “acestei ţicnite, al acestei ticăloase, al acestei împuţiciuni, al acestui mormânt, al acestei latrine, al acestei menstre, al acestui cadavru”.

Laura, femeia care fixează atenţia poetului este doar o aspidă care, “printr-o suprafaţă, o umbră, o fantasmă, un vis, o vrajă circeană pusă în serviciul procreaţiei, ne înşeală luând forma frumuseţii.”

Cât despre bietul Petrarca, el nu este decât un învins care, “neavând destul spirit ca să se ocupe de altceva mai bun, se pune să-şi cultive asiduu melancolia, acceptând prin asta tirania unei lighioane nedemne, imbecile şi murdare”.

Alternativa lui Giordano Bruno la amorul “sentimental şi senzual” petrarchist este iubirea “simbolică şi spirituală”. Bruno idealizează “unica Diana, care străluceşte precum soarele între stele” – acea Diană zărită din întâmplare goală la izvor de către vânătorul Acteon şi care nu reprezintă altceva decât Adevărul pe care Bruno l-a întâlnit în mod excepţional în revelaţiile sale teozofice.

Pare simplu. Doar că, în cazul marilor spirite, nu-i niciodată simplu.

Giordano Bruno a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni ai mileniului său; măsurat azi, IQ-ul lui ar devansa net recordurile şahiştilor şi ale fizicienilor. Talentul său literar e neegalat în epocă – modernitatea scriiturii sale este implauzibilă. Până şi ultimele lui cuvinte, rostite după ce a fost condamnat la moarte de către Inchiziţie, au poezia tăioasă specific bruniană: “Mai tare vă este frică vouă să mă condamnaţi, decât mie să primesc sentinţa voastră”.

Acest strălucitor Bruno a fost un un aventurier desăvârşit, care a fugit din mănăstirea în care fusese educat şi a vagabondat filosofic în toată Europa, predând cursuri ameţitoare şi fiind întreţinut de nobili pasionaţi de idei. Capturarea sa de către Inchiziţie a avut loc, de altfel, printr-o capcană întinsă de un pretins mecena, care-l invita la Veneţia, chipurile, pentru a-l întreţine.

Cea mai misterioasă călătorie întreprinsă de Giordano Bruno a fost cea din Anglia, unde a ajuns cu o scrisoare de recomandare din partea regelui Franţei, pentru propriul său ambasador. A locuit doi ani la Londra, chiar în sediul ambasadei; ceea ce, în 1584 şi astăzi, sugerează o misiune sensibilă. Mai simplu spus: Bruno era, foarte probabil, un agent francez, într-un moment decisiv al luptei dintre protestanţi şi catolici.

Expunându-şi sistemul său cosmologic şi teologic spectaculos, Bruno a devenit un obişnuit al aristocraţiei britanice şi al Curţii de la Londra. A ajuns în proximitatea reginei Elisabeth, apoi în intimitatea ei.

Şi aici lucrurile devin cu adevărat interesante. Exact în perioada în care Bruno a locuit la Londra, regina Elisabeth a primit o serie de scrisori semnate “Henry Fagot”, în care este avertizată despre complotul catolic menit să o detroneze în beneficiul reginei preacucernice a Scoţiei, Maria Stuart. Aceste scrisori, au stabilit istoricii, nu puteau să vină decât din sediul ambasadei franceze, de la o sursă aflată în intimitatea conspiraţiei. Iar John Bossy a demonstrat, în 1991, în “Giordano Bruno and the Embassy Affair”, că stilistica şi simbolistica scrisorilor nu puteau conduce decât la Bruno.

De ce ar fi devenit filosoful un agent dublu – pe lângă ostilitatea sa faţă de Biserica Catolică? De ce şi-ar fi riscat viaţa, trădând coroana franceză? Simplu: pentru că el era bărbat, iar Elisabeth femeie. Imediat după ce a întâlnit-o pe regină, Bruno i-a dedicat o serie de elogii pasionale. Apoi, aşa cum a dovedit Sarno (“La genesi degli Eroici Furori di Giordano Bruno”), a început să-i scrie acesteia poezii erotice pasionale – pe care ulterior, prudent, le-a transformat în alegorii cu miza spirituală.

Acrul, misoginul Bruno a fost îndrăgostit de Elisabeth. Şi, mai mult ca sigur, i-a salvat viaţa. Şi lucrurile nu se opresc aici. După ce a fost capturat de Inchiziţie, câţiva ani mai târziu, printr-o înscenare care aminteşte mai degrabă de o acţiune a serviciilor secrete, Bruno a fost judecat pentru două culpe: prima, pentru care a şi intrat în istorie – erezia; a doua, ignorată, a fost relaţia sa cu regina la fel de eretică Elisabeth. Chiar şi în epocă, execuţia lui Bruno pentru raţiuni metafizice sofisticate a părut suspectă. Şapte ani a stat filosoful în închisoare, aşteptând o decizie pe care Papa părea incapabil să o ia. A luat-o, într-un final, cel mai probabil la presiunile Franţei, care avea de răzbunat executarea Mariei Stuart de către Elisabeth. Ochi pentru ochi.

Să nu luăm aşadar prea în serios blestemele bruniene la adresa femeii fizice şi a iubirii senzualiste a lui Petrarca. Sunt doar consolările filosofice ale unei iubitor care ştia că nu poate avea în trup o regină; că trebuie să găsească o altă cale – mitizantă – prin care să-şi descarce o pasiune pentru care, în final, a murit pe rug. O dovadă mai mare de curaj – prin contrast cu laşitatea simplă a înamorării lui Petrarca – nu putem cere de la un bărbat îndrăgostit.

Sindromul Bibulus la romani

Cine e naiba e Bibulus? – e intrebarea naturala. Asta era si ideea. Dar hai sa incercam asa: cine naiba e Iulius Cezar? Aici nu cred ca avem probleme.

ver

Marcus Calpurnius Bibulus a fost politicianul roman care a considerat ca cel mai grozav lucru pe care il poate face este sa devina rivalul si oponentul lui Cezar. Ca asta l-ar pune pe el, asa, intr-o lumina buna: definirea ca principal inamic al lui Cezar si o continua comparatie cu acesta. Si asta nu spre 44 i.C, cand multi il urau ideologic pe dictator, ci mult inainte, atunci cand Iulius Cezar era un politician de elita, dar cu viitor inca neclar. E relativ simplu sa ne imaginam cum a sfarsit bietul Bibulus dupa ce a realizat ca avusese tragica neinspiratie sa isi aleaga drept rival cel mai eficient politician si general din istoria Romei: a innebunit. (Vezi Micheal Gray-Fow, “The mental breakdown of a roman senator: M. Calpurnius Bibulus).

Ma gandesc mereu, cu drag, la Bibulus cand vad optiunile de auto-definire adversativa de pe scena publica romaneasca. Ospatarii patrioti care il invata pe Plesu gramatica. Gusatii roz care o invata pe Halep tenis. Impostorii academici care il invata fonduri europene pe Ciolos. Secretarii-executivi adjuncti din Botosani care il executa o ora la TV pe presedinte (“Acest individ”) ca sa-si traiasca apoi gloria deplina pe scara blocului: “Ce bine i-ai zis-o, vecine!”. Romania – o simfonie a inadecvarii, o nesfarsita harmalaie bibulusiana.

O discutie lucida despre finalizarea Catedralei Manturii Neamului

Opinia despre patriarhul Daniel mi-am format-o, paradoxal, in Orient. Observand acolo modul in care a gestionat interesele BOR (si, implicit, ale Romaniei) la Locurile Sfinte. E o istorie de diplomatie bisericeasca stufoasa, carAdevve implica negocieri de pe pozitii taioase cu grecii, de pilda – dar concluzia e asta: patriarhul e un tip hotarat, tenace, greu de induplecat. “O nuca tare”, ii zic preotii romani.

Aceasta nuca tare a jucat cu vointa incordata marele vis al BOR: o catedrala definitorie si spectaculoasa. Stia ca Biserica nu are bani pentru a o ridica. Putea, cel mult, sa o inceapa, sa puna lucrurile in miscare, avand apoi argumentul ca nu putem abandona o constructie atat de avansata.

Patriarhul, cu alte cuvinte, a utilizat tehnica piciorului in prag si ne-a pus in fata faptului implinit. Iar acum, intr-adevar, pare nerezonabil sa abandonezi – asa cum s-a intamplat cu mega-muzeul de la Eroilor – o constructie care a inghitit zeci de milioane de euro. O constructie care va aduce, indiscutabil, un plus arhitectonic zonei sumbre de la Izvor si va insufleti turismul.

Asta e realitatea de la care plecam. O realitate care, din punctul meu de vedere, ar trebui asumata si transformata intr-o dezbatere publica rezonabila. Nu intr-o discutie despre credinta sau necredinta, ci despre interesul public. In acest moment, adevarul gol-golut e acesta: Catedrala Mantuirii Neamului se va face oricum. Si se va face, in mare parte, din bani publici. Asa a fost finantata si pana acum: Patriarhia cerea bani de la primari de sector, de la Primaria Generala, de la cutare sau cutare autoritate (Consiliul Judetean Vrancea a donat, Consiliul Judetean Ilfov a donat, Consiliul Judetean Timis a donat) – si primea. Putin de acolo, putin de dincolo – atat cat sa tina lucrarile in viata si sa nu devina o tema publica. Iar acesti bani vor continua sa vina – ctitori se pot gasi si in primariile din  Suceava sau Arad.

Problema e ca acest mod de a duce lucrurile la capat – cumva pe sestache si cu taraita – aduce un deserviciu general. Biserica e obligata sa faca bezele unor politicieni precari, noi avem un control mic asupra bugetelor si nu simtim ca ne apartine o constructie pentru care chiar platim, lucrarile se unduiesc in functie de momentul in care politicienii prind un moment bun sa mai aloce niste fonduri pe ascuns.

Ori, daca decidem ca nu putem abandona o constructie atat de avansata (ideea opusa, inghetarea lucrarilor, mi se pare nerezonabila) cred ca ar trebui sa ne asumam ideea unui fond special, unic si transparent, pentru finalizarea lucrarilor. Un fond public, din buget, cunoscut de toata lumea, care sa suplimenteze partea de contributie a Bisericii (la cat se ridica aceasta?) Fara sa mai lasam posibilitatea unui primar de sector – care are de facut crese si locuinte sociale – sa “doneze” dupa sufletul lui. Daca banii oricum merg spre Catedrala de la buget (si, repet, asta e premiza tare de la care trebuie sa plecam, asta e adevarul), macar sa mearga in mod controlat.

Iar apoi, dupa terminarea lucrarilor, drept recunostinta pentru aceasta solidaritate a poporului roman cu BOR, Biserica sa poata spune, de exemplu, ca din incasarile sale si ale Catedralei din urmatorii 10 ani va construi un Spital pentru copii. Si un centru pentru batrani fara apartinatori.

Ca banii oferiti de societate vor fi intorsi asupra ei cu o solidaritate egala.

Ce vor, totusi, conservatorii crestini in chestiunea musulmanilor din Europa?

Ma regasesc in multe chestiuni alaturi de conservatorii crestini. Nu reusesc insa sa inteleg pozitionarea lor in privinta Islamului european. In esenta, cea mai importanta idee a lor pare aceasta: “Problema pleaca de la faptul ca liderii europeni – corupti de idei de stanga si de “marxism cultural” – nu vor sa admita ca Islamul e de vina pentru fenomenul terorist tip ISIS sau Al-Qaida.” La fiecare atentat conservatorii striga: “Iata rezultatele faptului ca ascundem adevarul: Islamul e de vina”.

Sau

Problema e ca asta nu e o idee politica. E doar o observatie discursiva. Simplul fapt ca am admite, pur teoretic, ca “Islamul e de vina” nu rezolva nimic. Intrebarea este: ce facem dupa asta? Ce politici rezulta din aceasta acceptare?

Aici conservatorii crestini nu mai sunt atat de limpezi. Pentru ca o astfel de premisa deschide o cutie logica a Pandorei.

“Expulzari!” – spun unii dintre ei. Dar asta nu e o solutie care decurge din ideea ca “Islamul este de vina!”. Expulzarea reprezinta o solutie legala generala, de stanga, dreapta si centru, care se aplica oricum. (E de discutat in ce masura chiar e eficient sa trimiti in Orientul Mijlociu un radical – il pierzi de sub radar si e posibil sa te trezesti cu el tragand cu mitraliera in Paris, asa cum s-a intamplat cu Abdelhamid Abaaoud, dupa ce acesta mai efectueaza si un stagiu de pregatire in Siria. Supravegherea informativa poate fi uneori mai eficienta.) Sa insemne oare “expluzarea”, in lectura crestin conservatoare, o operatiune mai extinsa, care se aplica nu doar celor cu inclinatii radicale, ci si musulmanilor prea piosi? Aici, fireste, ne despartim: e dreptul oricui sa creada cat de profund pofteste si sa fie oricat de bisericos vrea – asta e o convingere esentiala europeana.

Aparte, un conservator crestin mi-a admis consecinta administrativa naturala pentru discursul “Islamul e de vina”: “Ghetoul! Ziduri, cartele, camere de luat de vederi. Cartiere exclusiv musulmane”. Dincolo de elementul de principiu (ghetou in Europa secolului XXI?!) e practic imposibil sa gandesti o astfel de operatiune pentru sute de mii de oameni. Milioane. Orice exercitiu de imaginatie pe subiect sfarseste grotesc. Si este evident ca radicalizarea va fi mult mai rapida si mai adanca intr-un astfel de spatiu. Europa a mai incercat o astfel de solutie in istoria ei – si e cea mai sinistra amintire a noastra.

Pana cand conservatorismul crestin va formula idei politice rezonabile, consistente si functionale pe tema, solutiile tolerante ale centrului si stangii raman singurele pe care le putem imbratisa. “Islamul e de vina” nu e doar o abstractiune fara aport teoretic real, ci si o fundatura practica.

ISIS si terorismul-pop. Cum il anihilam pe megastarul de cinema al-Baghdadi

O analiza semantica a presei tabloide e suficienta pentru a intelege ca avem o problema: “Detalii explozive”, “Informatii bomba”, “Cutare detoneaza nucleara”. Titlurile care fac – pentru banale evenimente politice sau sociale – trimiteri sangeroase la dinamita se vand de trei ori mai bine decat cele care nu invoca deflagratii.

Revolutia dezvoltarii

O analiza a cinematografiei “populare” din ultimii ani e la fel de graitoare: de la Die Hard incoace, numarul productiilor in care o organizatie terorista roboteste in taina la o mare explozie a crescut exponential, devenind principala tema a filmului de actiune occidental. Intamplator, in urma cu vreo trei ani au fost lansate simultan doua filme americane cu buget urias (Olympus Has Fallen si White House Down) in care subiectul era identic: teroristii pulverizau Casa Alba cu TNT. Daca in jurul anului 2000 – cand in imaginarul public se inserase preocuparea apocaliptica – filmul de succes implica lupta cu un asteroid pe cale sa distruga Pamantul, in 2016 nu ne intereseaza decat bombele si teroristii.

E, vasazica, o pulsiune in inconstientul colectiv care centralizeaza tema “exploziei” si a terorii; e o sete care face audientele sa creasca de cinci-sase ori cand aceste teme intra pe agenda publica; e o nevoie morbida, a carei structura o lasam in seama psihanalistilor, dar care isi vadeste existenta in rating si in cererea de fictiune pe subiect.

“Do you know the main thing that separates a politician from the rest of the species? A politician is the one who would drown a litter of kittens for 10 minutes of prime time”, spunea undeva Frank Underwood. Politicianul e specia care ar ineca niste pisoi abia nascuti pentru zece minute de prime time. Osama Bin Laden a fost, din aceasta perspectiva scelerata, cel mai eficient politician al ultimelor decenii: prin atacul din 9/11, el a inventat mega-atentatul “cinematografic”, de dimensiuni hollywoodiene, care devine instantaneu subiectul TV absolut si care inghite orice prime time imaginabil. In termenii cinici ai media, 9/11 a adus cea mai larga expunere gratuita pentru o organizatie (Al-Qaida) si pentru o “vedeta” (Bin Laden) din istoria presei. O expunere care, transformata rece in minute de publicitate, ar fi insemnat miliarde de dolari.

“La ce bun?”, ar suna o intrebare de bun-simt. Ce castigi consacrandu-te, prin astfel de carnagii, ca un hipercalau, ca un supermacelar? Raspunsul e simplu: teroristul unuia este luptatorul pentru libertate al altuia. Pentru orice ticnit care ajunge sa spuna ceva public, vor exista spontan mii de admiratori si adepti. Nu e o ironie, e aproape o lege pe care sociologii nu au aprofundat-o suficient: orice afirmatie, oricat de banala sau bizara, tinde sa polarizeze spontan opinia publica in tabere pro si contra relativ egale. Pentru toate teoriile conspiratiei / “Elvis traieste” / “maine e sfarsitul lumii” vom descoperi, contrariati, mase de adepti. Omul e o fiinta ciudata cand are acces la pareri.

In esenta, expunerea media e suficienta pentru a genera adepti. E valabil chiar si pentru Charles Manson sau Andres Breivik, care au fan-cluburi si primesc constant scrisori de la admiratorii “activitatii” lor (niste omoruri). In cazul in care grupul terorist raspunde unei crize sociale sau identitare mai complexe (cum se intampla in Islam, civilizatie aflata la o rascruce pe care Occidentul a traversat-o, cu multa sansa, la 1500), atunci expunerea media aduce mult mai mult: legitimitate, adepti si bani. Boom-ul mediatic oferit Al-Qaida de mega-atentatul din 9/11 a transformat orele de publicitate gratuita in sute de milioane de dolari donati de fideli pentru cauza.

ISIS este o corporatie terorista formata in jurul acestei lectii a lui Bin Laden. E vorba, in esenta, despre o casa de productie specializata in crime. Daesh a fondat teorismul-pop, iar Abu Bakr al-Baghdadi este al doilea megastar al terorii, dupa Osama. Specialitatea ISIS este inserarea filmelor sangeroase –atat de frecventate in movie theaters – in realitate: Parisul, Londra, Bruxelles-ul unesc pentru cateva ore realitatea dramatica cu scenariile cinematografice de mare box office.  Iar banii curg pentru noi si noi productii care vor crea iluzia ca “infidelii” si “cruciatii” au fost pedepsiti. Pop-terorismul este si un pub-terorism.

Cu timpul, pe masura ce schizofrenicii in adormire pricep cat de facil poti obtine o glorie de doua zile cu cateva crime “ideologice”, terorismul-pop al ISIS se transforma intr-un “terorism pentru toti”, pentru amatori si mase; imitatorii megastarului al-Baghdadi iau locul imitatorilor lui Elvis si Michael Jackson si incep sa ucida de capul lor, sub vaga franciza Daesh.

Ceea ce trebuie sa intelegem – si am inceput deja sa o facem – este ca esenta terorismului care infloreste in zilele noastre nu este ideologica, ci mediatica si publicitara. Ca ISIS transpune in realitate o fictiune care, din motive psihologice intunecate, se vinde extrem de bine. Si ca suprimarea acestui fenomen nu tine atat de efortul expertilor in securitate, ci de munca hermeneutilor, semiologilor si specialistilor in comunicare. Ei sunt chemati sa spuna cum putem bloca megaproductiile sangeroase ale Daesh si cum il putem retransforma pe al-Baghdadi intr-un biet actor provincial.

Media decide acest joc, pentru ca, foarte probabil, ea va trebui sa isi asume forme de auto-cenzura care sunt compatibile cu necesitatea de a informa si cu libertarea de a se exprima. E greu de crezut ca guvernele occidentale isi vor asuma explicit masuri care sa limiteze aceste drepturi fundamentale, care, vai, se transforma implicit, in publicitate gratuita si bani pentru ISIS. Adica in noi si noi crime.

Rezolvarea acestei dileme este cea mai importanta provocare la adresa culturii occidentale din ultimele decenii.

Alienarea in politica. De ce are Saftoiu dreptate

In mod evident, Adriana Saftoiu are dreptate: in multe cazuri, parlamentarii supraexpusi trebuie sa faca un pas inapoi. Dupa 16 ani de prim-plan politic nu doar ca obosesti imagologic, dar incepi sa pierzi chiar si legatura cu realitatea. De cele mai multe ori deliberat: ca vechi parlamentar ai apucat sa faci, in anii 2000, ceea ce facea mai toata clasa politica. Ai un dosar – sau te temi ca ai putea avea unul. Ofensiva DNA te sperie: vezi cum altii, pentru fapte similare, ajung in arest. Asa ca, usor-usor, cedezi psihic: Binomul e pe urmele tale! Esti convins ca Kovesi si Coldea iti dau iama zilnic in mail. Ti se nazare ca statul de drept e in pericol, ca trebuie sa-l aperi, ca doar tu poti salva democratia. De fiecare data cand am vazut genul asta de discurs la un parlamentar, i-am vazut si spaima in ochi si am stiut: are un dosar sau a facut lucruri care pot oricand sa fie aduse la suprafata de un procuror; se teme, bietul omul, asa ca a devenit luptator pentru democratie.

12729004_571135576382255_421516899532826437_n

Pe langa veteranul politic ticnit-cu-luciditate, de frica si din nevoia de a emite un discurs din catusele virtuale (“Sunt prigonit. Binomul!”) mai exista o specie epuizata de presiunea politica. Oamenii care, din cauza stresului, au cedat pur si simplu. Un fost membru PNL, exclus intre timp din partid, candva lider local, crede ca satanistii, masonii si illuminati si-au dat intalnire pe scena Untold, unde il invoca pe AntiHrist:

“Tinerii frumosi si sclavi au uitat cand urlau dupa Colectiv ca vroiau spitale, acum sunt de acord ca megacorporatiile satanico-masonice sa cheltuiasca milioane de euro pe aducerea unor artisti membri illuminati, ei sustinand prin cumpararea biletelor acest megaritual MASONIC. Pai nu isi merita soarta atunci? La acest eveniment se vehiculeaza pe langa invocarea AntiHristului ( asta inseamna titlul UNTOLD- pentru cunoscatori) spalarea pe creier, colectarea energiei malefice, manipularea masei si sume enorme de bani.”

Un parlamentar PSD crede nu doar ca e hartuit de binom, ci si ca acesta trage cu zeci de gloante in masina sa:

“Am ajuns si aici . Intr-un stat ” de drept ” iluzoriu, sau mai nou ” mafiot ” cum il numește nu un roman de pe strada , ci un fost Președinte al României Basescu, s-a ajuns pana acolo , ca pe langa fabricarea de dosare penale fiind nevinovat ( numai ca sa fii discreditat si scos din viata politica ) , sa fii amenințat cu mesaje ( pe care poliția nu le anchetează ) si ceea ce e cel mai grav sa se tragă cu pistolul in masina unui parlamentar .”

Un fost premier crede ca tragedia din Colectiv a fost o conspiratie a Binomului impotria sa:

”Poate că jumătate din ei (protestatarii #Colectiv) erau la serviciu acolo în seara aceea… Pentru domnul Iohannis a fost nevoie să moară oameni ca să aibă guvernul său. Eu zic acum că uite, a fost nevoie să moară domnul Condrea, ca să fie siguri că nu va mai da declaraţii vreodată.  La fel înţeleg că în noiembrie corupţia ucidea. Acum dacă aţi văzut, domnul Iohannis a făcut un efort intens de a muşamaliza această afacere, care e o afacere de mare corupţie întinsă pe foarte mulţi ani.”

Adevarul trist este ca, dupa decenii de presiune, e greu sa-ti mai pastrezi luciditatea si legatura sanatoasa cu realitatea. Responsabil este ca, delicat, gentil, fara a profita de vadita lor degringolada emotionala, sa evacuam tacit astfel de persoane de pe scena politica. Apoi sa ii scadem pe cei cu probleme penale, care lupta vajnic pentru democratie si impotriva Binomului serpilian si illuminati. Doar veteranii politici care, dupa o supraexpunere de doua decenii pe scena noastra politica sangeroasa, raman cu mintile acasa si cu cazierul curat devin lideri necesari si utili.

Lasitate si curaj in dragoste: Petrarca si Bruno

(Din Scurt tratat despre iubire, Nemira, februarie 2017) Există două moduri în care poţi rata în iubire. Primul, cel clasic, sănătos, implică împlinirea amorului, ducerea sa până la un capăt care se dovedeşte prea scurt. “Măcar am încercat” – e consolarea vitalistă a celor car... (Mai departe...)

Sindromul Bibulus la romani

Cine e naiba e Bibulus? - e intrebarea naturala. Asta era si ideea. Dar hai sa incercam asa: cine naiba e Iulius Cezar? Aici nu cred ca avem probleme. Marcus Calpurnius Bibulus a fost politicianul roman care a considerat ca cel mai grozav lucru pe care il poate face este sa devina rivalul si opon... (Mai departe...)

O discutie lucida despre finalizarea Catedralei Manturii Neamului

Opinia despre patriarhul Daniel mi-am format-o, paradoxal, in Orient. Observand acolo modul in care a gestionat interesele BOR (si, implicit, ale Romaniei) la Locurile Sfinte. E o istorie de diplomatie bisericeasca stufoasa, care implica negocieri de pe pozitii taioase cu grecii, de pilda – dar co... (Mai departe...)

Ce vor, totusi, conservatorii crestini in chestiunea musulmanilor din Europa?

Ma regasesc in multe chestiuni alaturi de conservatorii crestini. Nu reusesc insa sa inteleg pozitionarea lor in privinta Islamului european. In esenta, cea mai importanta idee a lor pare aceasta: “Problema pleaca de la faptul ca liderii europeni – corupti de idei de stanga si de “marxism cult... (Mai departe...)

ISIS si terorismul-pop. Cum il anihilam pe megastarul de cinema al-Baghdadi

O analiza semantica a presei tabloide e suficienta pentru a intelege ca avem o problema: “Detalii explozive”, “Informatii bomba”, “Cutare detoneaza nucleara”. Titlurile care fac – pentru banale evenimente politice sau sociale – trimiteri sangeroase la dinamita se vand de trei ori mai... (Mai departe...)